Oglinda-n care mă privesc necontenit
să-mi văd penajul sufletesc
este un obiect meșteșugit
de gândul pur, împărătesc.
Chipul de noblețe care-l văd crescând
este rod temeinic din același gând.
Pe foița albă din senin de cer
Dumnezeu a scris un adânc mister
ce conține suflet, carne, apă, duh
din lumina prinsă-n cuie în văzduh.

Sunt un pom înfipt în povața Lui
sunt un om ce-nvață graiul cerului
sunt o rană-nchisă în dureri cuminți
(cum ar fi iubirea șoapta dintre sfinți)
Sunt un leu al rugii alungat din țarc
Rătăcind ca umbra unui vânt prin parc
Sunt poem și cântec scrise-n hașurări
Peregrin ca trenul priponit în gări.

Și-n aceasta stare, atârnat de grindă,
îmi privesc întruna chipul în oglindă
ca un albatros căutând în mare
zborul către casă
care nu mai doare
zborul adăpat de vegheri curate
cum e hrisolitul printre nestemate.
Și-n această stare, coborât în mine,
vreau să văd cununa ninsă de rubine.